Al patrulea episod cuprinde cosmogonia eminesciana, descriind nasterea (Geneza) si viitoarea moarte (extinctia) a marelui Univers, imaginate de „batranul dascal".
Episodul cosmogonic se deschide cu imaginea grandioasa a Increatului6 cosmic:
„La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta Pe cand totul era lipsa de viata si vointa, Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns... Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns".
Ca si in „Rig-Veda", uriasul spatiu in care se vor naste planetele este infatisat ca o imensitate intunecata, cu sugestii acvatice („ Caci era un intuneric ca o mare far-o raza").
Dintr-o data, in acest Haos incremenit, se misca un punct asemenea unui bob de spuma.
Din rotirea apelor germinale7, se naste prima planeta a Cosmosului, urmata de aparitia roiurilor de astri:
„Dar deodat-un punct se misca... cel intai si singur. Iata-l Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal!... Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii, E stapanul fara margini peste marginile lumii... De-atunci, negura eterna se desface in fasii De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii..."
Stelele care izvorasc „din infinit" ies din recea lor imobi­litate, chemate la viata de „un dor nemarginit" (varianta romaneasca a vointei de a trai despre care vorbea filozoful Schopenhauer).
Miscarea lor ordonata, rotirea larga si lenta (ca intr-un dans ceresc) creeaza uluitoare sugestii de muzica siderala.
Intre episodul nasterii Universului si cel al extinctiei sale, se afla un fragment de 14 randuri (versurile 61-74) in care este caracterizata fiinta umana.
Proiectati pe fundalul imens al Cosmosului (lumea mare), oamenii devin marunti si rizibili {„omul zilnic este piticul lui Swift" scria Calinescu); metafora din versul: „Facem pe pa­mantul nostru musunoaie de furnici", ca si ideea succesiunii generatiilor („Ne succedem generatii si ne credem minunati") fac din oameni „muste" care traiesc „o zi" in comparatie cu vesnicia.
Episodul stingerii Universului (versurile 75-86) este carac­terizat prin grandoare si tristete.
Moartea „lumii mari" incepe prin „imbolnavirea" soarelui, a carui suferinta este exprimata printr-o comparatie plastica:
„Soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si ros Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi" Fara puterea razelor solare, planetele ingheata, incremenind intr-o cadere continua in abisuri nemasurate, iar stelele pier asa cum cad frunzele toamnei.
Din grozava spaima de intuneric a omului se naste metafo­ra „catapeteazma lumii in adanc s-au innegrit", sugerand moartea altarului lumii.
Cel din urma moare Timpul care „se intinde in vesnicie, adica in sicriu" (Calinescu), de parca ar fi un cadavru: „Timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie".
Si aceste episoade cuprind teme si motive romantice: neferi­cirea geniului, nasterea si prabusirea lumilor ceresti, antiteza intre timpul universal infinit si timpul uman derizoriu.